Calitatea vieţii – domeniu de studiu individual

Se spune pe bună dreptate că învăţăm o viaţă-ntreagă şi „tot proşti” murim. Asimilarea a cât mai multe cunoştinţe, în termen cât mai scurt, este o nouă provocare a viitorului uman. Dacă ai putea să asimilezi câte sunt necesare pe lumea asta doar într-o viaţă, atunci poate că sloganul nu ar mai fi valabil. Dar, cu siguranţă dacă nu ne vom adapta acestei lumi şi nu vom învăţa în mod continuu şi permanent, nu vom avea o viaţă împlinită. Dezvoltarea personală, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate, etc. , este o condiţie sine qua non a calităţii vieţii oamenilor.

Am învăţat un slogan şi nu ştiu de unde, care spune că , „Calitatea se regăseşte în detalii şi în atitudine”. Aş mai adăuga „Calitatea vieţii” se regăseşte în detalii şi în atitudine. Ca să traduc acest slogan, mi-ar lua foarte mult şi nu ştiu dacă aş putea fi destul de convingător. Un lucru pe care l-aş indica totuşi fiecăruia este de a ne focusa pe acest domeniu, care va devenii într-un viitor apropiat de mare interes. Managementul calităţii vieţii. Poate o materie de studiu în şcoala românească.

În ambiţia mea de a descoperi cât mai multe noutăţi ale acestei lumi, am găsit ceva foarte interesant şi foarte aproape de noi. Adică, „Direcţia Calitatea Vieţii” din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Imediat am corelat informaţiile şi m-am întrebat, oare o asemenea abordare în fiecare organizaţie ar fi plus valoare pentru firmă, pentru societate în general? Am avea cu toţii pensii nesimţite, spitalele noastre, etc.? Probabil că nu, dar cu siguranţă s-ar dezvolta mult mai mult motivarea şi fidelizarea personalului şi implicit creşterea performanţelor, iar în final calitatea vieţii. Potenţialul de îmbunătăţire, fără echivoc este interfaţarea cele două domenii, profesional şi personal.

De curând am intrat în posesia unei agende, numită „Agenda mea de geniu”, care îmi confirmă faptul că pentru a avea o viaţă împlinită cu nişte indicatori de calitate care să ne satisfacă (cum măsurăm satisfacţia ? evident în „clipe de fericire” ), trebuie să respectăm ciclul Deming, pe care l-am învăţat la cursurile de Management al Calităţii (Plan-Do-Check-Act). În concluzie, haideţi să învăţăm să ne conducem viaţa personală, întrucât până la urmă aceasta este chintesenţa existenţei noastre.

Întrucât blogul reprezintă un instrument foarte bun pentru sharuirea informaţiilor, vă recomand cu cea mai mare căldură să învăţaţi să vă manageriaţi viaţa, aşa cum ne învaţă cei de la Agenius. Site-ul lor se găseşte aici.

Reengineering-ul educaţiei

Va veni cât de curând timpul să învăţăm online, să avem colegi din toată lumea, să ne dezvoltăm mult mai rapid competenţele şi la o calitate mai ridicată. Sistemul de învăţământ trebuie reproiectat ţinând cont de tendinţele mondiale.
Aşa că, poftiţi în vagoane. Dacă pierdem trenul, pierdem şi războiul.
Ar fi frumos dacă conducătorii noştri ar stabili o viziune şi obiective educative pe termen scurt, mediu şi lung din care să nu lipsească „învăţământul online”.

Rămâneţi flămânzi. Rămâneţi nebuni.

Într-un sistem educaţional aflat în criză şi cu perspective puţine de „evoluţie”, filmuleţul cu discursul lui Steve Jobs poate fi un ajutor pentru acei dintre noi care încă „îşi caută calea”.  Adică vocaţia. 🙂


Din tot filmuleţul am ales trei fraze, cele mai importante din punctul meu de vedere şi anume :

  1. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place;
  2. Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva;
  3. Rămâneţi flămânzi, rămâneţi nebuni.

 
Fiecare poate avea altă părere în funcţie de propria percepţie despre valori, lume şi viaţă. Pentru ce-i care lecturaţi acest mesaj ar fi frumos să vă exprimaţi un punct de vedere. Adică care ar fi 3 afirmaţii pe care le consideraţi cele mai importante din discursul regretatului Steve ?

Mulţumesc ! 

 

Eu când vreau să zâmbesc, zâmbesc :)

Ce am sesizat eu ? Atunci când nu ne aflăm în campanii electorale,  comunicarea şi socializarea pe internet are o faţă mult mai umană. Suntem mult mai atenţi unul cu altul, suntem plini de compasiune, de dorinţă de a ajuta, de a scrie poezii, de a cânta, etc. Este o altă stare de spirit pe internet, o energie benefică vieţii pe pământ.

Ca să păstrez acest ton optimist şi plin de viaţă, care să ne inunde fiecare fibră, doresc să vă informez despre o iniţiativă a celor de la Colgate România şi promovat de prietenul blogerilor medieşeni, Cristian China Birta.

Mai multe informaţii, privind acest proiect găsiţi pe Blogul lui Cristian. http://chinezu.eu/2012/09/11/vreau-sa-gasesc-100-de-bloggeri-care-sa-zambeasca/

Vă doresc un car de zâmbete. 🙂

Testul de 30 de zile

Nu cred că există persoană care să nu dorească să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii. Vă vine să credeţi sau nu, calitatea vieţii depinde numai şi numai de noi. Ce variante avem ?  Este foarte simplu. Fie renunţăm la obiceiurile proaste, fie căutăm obiceiuri noi.  Trebuie doar să vrem şi să începem de undeva.  Cum renunţăm sau căutăm un obicei, este exemplificat în materialul video. Avem nevoie de doar 30 de zile.

Eu mi-am propus să renunţ la un obicei vechi şi să dobândesc unul nou pentru 30 de zile. Să vedem ce o să fie. 🙂

Chitara noastră cea de toate zilele

Am o chitară de colecţie aş putea spune (a cântat formaţia Magic cu ea) în care am făcut investiţi cât pentru cea nouă, Takamine Seria EG523SC12. Am achiziţionat-o de la Titi Onuţiu, un cunoscut muzicant medişean, întrucât mi-a plăcut foarte mult sound-ul ei, iar Titi, un om cu suflet mare, mi-a satisfăcut doleanţa. 🙂

Din nefericire, a trebuit să o repar din nou, iar reparaţia nu putea fi făcută decât de un lutier calificat, care trebuia să-i schimbe faţa şi să întărească griful chitării. După cum ştim cu toţii, lutieri în România sunt foarte greu de găsit.

Şansa a făcut să intru în posesia numărului de telefon al domnului Fărcaş Olimpiu, un lutier din satul Petelea (lângă Reghin) care mi-a reparat chitara la un preţ pe care l-am negociat cu dânsul şi spun că este rezonabil.

Scopul acestei postări este acela de a transmite informaţia spre acele persoane care poate au nevoie să-şi repare instrumentul (fie că este chitară sau vioară). Menţionez că domnul Făracaş construieşte şi manual chitări pentru cei interesaţi. Vă pot transmite şi numărul dânsului de telefon, dacă sunteţi interesaţi. Şi totul moka. 🙂

Pentru acei dintre dvs. care nu au auzit de formaţia Magic, mai multe informaţii la adresa de mai jos
http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/98479-magic-printre-pasi-pierduti

Căsătoria

Cand am ajuns acasa in noaptea aceea, in timp ce sotia mea servea cina, i-am luat mana si i-am spus: am ceva sa-ti spun. Se aseza doar sa manance in liniste.
Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodata nu am putut nici sa-mi deschid gura. Dar trebuia sa-i spun ceea ce gandeam.

Vreau sa divortez… i-am spus cat am putut de incet. Vorbele mele pareau sa nu o deranjeze. Din contra, foarte linistita m-a intrebat, de ce ? Am evitat intrebarea ei tacand, ceea ce a facut-o sa se infurie. Arunca vasele si striga, nu pari a fi om !

Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plangea in liniste. Eu stiam ca vroia sa stie ce se intampla cu casnicia noastra. Dar nu as fi putut sa-i dau un raspuns satisfacator. Inima mea acum apartinea Luizei. Pe ea nu o mai iubeam. Cu un mare sentiment de vinovatie, am redactat un acord de divort, in care ii dadeam casa noastra, masina noastra si 39% din actiunile intreprinderii. Dupa ce a citit-o a rupt-o in bucati. Femeia care statuse 10 ani din viata ei cu mine, acum era o straina. M-am simtit rau pentru atata timp si energie pierdute cu mine si toate astea nu i le-as fi putut inapoia niciodata. Dar acum nu mai puteam da inapoi, eu o iubeam pe Luiza.

In sfarsit sotia mea plangea in fata mea, ceea ce asteptam de la inceput. Vazand-o plangand ma linisteam putin, pentru ca ideea divortului care ma preocupase atat, acum era mai clara ca niciodata.
Ziua urmatoare am ajuns acasa foarte tarziu si ea statea la masa scriind ceva. Eu nu mancasem, petrecusem o zi foarte intensa cu Luiza si imi era mai mult somn decat foame, asa incat m-am dus la culcare.
Cand m-am trezit dimineata, ea inca scria. Adevarul e ca nu ma interesa, m-am intors in pat si am continuat sa dorm.
Dimineata mi-a prezentat conditiile ei pentru a accepta divortul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o luna inainte de a semna divortul si cerea ca timp de o luna sa incercam sa traim cat mai normal posibil.
Motivele ei erau simple : fiul nostru avea niste examene foarte importante luna asta si nu dorea sa-l influenteze cu noutatea casatoriei frustrate a parintilor lui.

Asta era ceva cu care eram si eu de acord. Dar mai era ceva, imi cerea sa-mi amintesc cum am purtat-o in brate in ziua casatoriei noastre.
Vroia ca in fiecare zi din luna asta, sa o port in brate din camera noastra pana la usa casei…m-am gandit ca a innebunit. Dar m-am decis sa accept aceasta ciudata cerinta, ca asa aceasta luna va trece fara sa ne mai certam sau cu momente rele.
I-am povestit Luizei de conditiile puse de sotia mea…a ras destul si s-a gandit ca era foarte absurd. Spuse cu ton ironic : nu conteaza trucurile pe care le inventeaza, trebuie sa accepte realitatea ca veti divorta.

De cand i-am exprimat intentiile mele de divort, eu si sotia mea nu am mai avut niciun contact intim. In prima zi cand am dus-o mi s-a parut putin cam dificil. Fiul nostru ne-a vazut si a aplaudat de fericire zicand, tata mi-a placut ca o iubesti atat de mult pe mama. Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastra pana la usa de intrare in casa am mers cam 10 metri cu ea in bratele mele.
Ea inchise ochii si imi sopti la ureche sa nu spun nimic copilului despre divort. M-am simtit foarte incomod, am coborat-o din brate si ea s-a dus sa ia autobuzul ca sa mearga la servici. Eu am condus singur la serviciul meu.
A doua zi mi-a fost un pic mai usor. Ea s-a asezat usor pe pieptul meu. Puteam sa-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama ca de mult timp nu i-am mai dat multa atentie acestei femei. Mi-am dat seama ca nu mai era atat de tanara, avea un pic de riduri pe fata, parul ei incepea sa incarunteasca. Era pretul casniciei noastre. Pentru un minut m-am intrebat daca eu eram responsabil de asta.

In a patra zi, cand am dus-o, am simtit ca revenea un pic de intimitate. Asta era femeia care imi daduse 10 ani din viata ei. In a cincia si a sasea zi mi-am dat seama ca sentimentul crestea din nou. Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei.

Cu cat treceau zilele imi era tot mai usor sa o duc in brate. Poate exercitiul de a o cara, ma facea mai puternic. Intr-o dimineata am vazut-o cautand o rochie, dar nu gasea nimic care sa-i vina. Doar a suspinat si a zis, toate rochiile mele mi-au ramas largi. De aici mi-am dat seama ca pentru asta imi era tot mai usor sa o port in brate. Pierdea foarte mult din greutate si era foarte, chiar foarte slaba.

Deodata am inteles motivul… suferise atata durere si amaraciune in inima ei. Inconstient i-am atins fruntea.
Fiul nostru intra in acest moment si spuse, Tata e timpul sa o duci pe mama. Vazandu-l pe tatal sau ducand-o in fiecare zi pe mama in brate, se obisnuise. Sotia mea l-a imbratisat cu putere. Eu mi-am intors privirea de teama ca imaginea asta ma va impresiona si ma va face sa-mi schimb planurile. Atunci am luat-o in brate si am inceput sa merg spre poarta, iar mana ei mi-a mangaiat gatul si eu am strans-o puternic in brate, exact ca in ziua cand ne-am casatorit.

Dar starea ei fizica m-a intristat. In acea zi am simtit ca nu mai puteam nici sa ma misc. Fiul nostru plecase la scoala. Am imbratisat-o cu putere si i-am zis, niciodata nu mi-am dat seama ca in viata noastra lipsea asa ceva.

Am plecat la servici, am sarit din masina fara sa inchid usa. Ma temeam ca in orice moment puteam sa-mi schimb parerea … am urcat scarile, Luiza deschise poarta si i-am spus, Regret mult, dar nu voi mai divorta.

Nu putea sa creada ceea ce ii spuneam, incat imi puse mana pe frunte si m-a intrebat daca am temperatura. I-am luat mana de pe frunte si i-am spus din nou. Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorta. Casnicia mea era plictisita pentru ca nici ea nici eu nu stiam sa apreciem micile detalii ale vietii noastre. Nu pentru ca nu ne mai iubeam. Acum imi dau seama ca atunci cand ne-am casatorit si am purtat-o in brate pentru prima oara, asta este responsabilitatea mea pana cand moartea ne va desparti.
In acest moment Luiza iesi din soc, m-a imbrancit cu putere si plangand a inchis poarta. Fugind am coborat scarile si am plecat de aici.

M-am oprit la o florarie si am comandat un frumos buchet de flori pentru sotia mea. Fata m-a intrebat ce sa scrie pe cartea de vizita. Am zambit si am scris: „Intodeauna te voi purta in bratele mele, pana cand moartea ne va desparti”.

In noaptea aceea, cand am ajuns acasa, cu florile in mana si cu zambetul pe fata, am urcat in camera noastra, numai pentru a-mi intalni sotia in patul ei … Era moarta… Nu spusese nimic despre boala care o consuma si o macinase fara sa-mi spuna nimic.
Micile detalii sunt cele care cu adevarat conteaza intr-o relatie. Nu casa, masina, proprietatile sau banii din banca. Astea creaza un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fa-ti timp sa fii prieten sotului sau sotiei si ia-ti tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenta.

Sa ai o casatorie fericita !
Sursa: nu o cunosc şi îmi cer scuze tuturor.